Se-ntampla la jumatatea lunii septembrie sa fac o escapada de weekend la Sibiu. Atunci am aflat ca la vreo 30 de km de oras pe un drum judeteam ce leaga Sibiul de Sighisoara, exista un loc’sor in care eu unul am simtit ca timpul curge altfel. Daca imi permiteti as spune ca aici ‘vremea-si taie drum’ in drumul fiecaruia pana uita ‘ce si cum’. Totul a fost din alt ‘aluat’... din alta poveste.
Sunt cat se poate de subiectiv in afirmatiile ce vor urma:
Marpod-ul este un satuc linistit, atat cat am apucat eu sa-l vad, care pe mine unu m-a fermecat din doi timpi(un cal... o fetitza de fapt, un cimitir sasesc, doua dealuri si un drum, cateva ronduri de flori si un pom plin de pasarele) si trei miscari. Aici am cunoscut doi oameni, care ne-au gazduit peste weekend, Cip si Iulia Balan. Despre ei e vorba in acest post.
Nu stiu exact de unde si cand incepe povestea lor. Stiu insa ca sunt doi oameni care mie mi-au ‘inspirat’ o cu totul alta valenta si valoare a intelesului cuvantului “impreuna” (la bine, dar mai ales la greu)(dubioasa exprimare... va prindeti voi). La un moment dat li s-a asternut in fata o bucatica de pamant de vanzare aici in Marpod, bucatica ce avea si o casuta(casoaie de fapt) saseasca paraginita. Au gandit, au socotit si au pornit IMPREUNA la drum. Doar ei vor fi stiind cat sacrificiu, cata emotie, sau cate noduri in gat li s-au pus pana cand au reusit si-au vazut realizata finantzarea proiectului. Din ce am inteles totul a fost pe muchie de cutit pana la ultimile cinci minute. Odata vazuti cu bucatica LOR de pamant, au chivernisit si din putin, au facut SINGURI SINGUREI, un loc caruia indiferent cat de strain ai fi, nu ii poti spune decat ‘casa ca acasa’. Va spun cu mana pe inima ca am fost prin multe locuri, si-am cunoscut multe soiuri si multe natii de oameni. Cred ca nicaieri nu m-am simtit ‘mai ca acasa’. Niciunde nu m-am simtit mai aproape de ‘sufletul’ locului.
Alaturi de cip si iulia, zburda veseli Rocky, Negru si Vasile, cativa zeci de iepuri, niste gaini putin zapacite si niscaiva albine(cam trei strupi... s-ar putea sa ma insel dar parca trei erau). Cip a refacut fiecare coltisor de casa cu atata talent si maiestrie incat as zice ca lucrurile asa au fost de cand lumea, si asa ar fi normal sa fie.
Spuneam mai spre inceputul postului ceva de ‘impreuna’. Acum cei doi o duc greu. Sunt rate de platit, si veniturile-s mici. Daca numai banii ar fi fost problema, inca n-ar fi fost asa de rau. Potrivnice mai sunt si altele. Fermecator insa este modul in care ei le-au facut fata, si darzenia cu care merg inainte!
Privind din afara, senzatia este similara cu cea pe care mi-o lasa un film de dragoste(de obicei american) cu zbucium si rasturnari de situatie incredibile menite sa te lase cu gura cascata( cand undeva in coltul mintii iti suna o voce care spune ‘eh... astea-s filme, daca erau pe bune pana acum erau de mult fiecare pe drumu lui’) dar care film are un final fericit.
Au si vor avea toata stima si consideratia mea pentru tot ce au reusit sa realizeze, pentru grija pe care amandoi o poarta bunicai lui Cip, pentru cum isi iubesc catelul si pisicile, dar mai ales pentru curajul de a face pasul pe care l-au facut(cand toata suflarea din Romania se vrea in capitala, ei au privit lucrurile drept in fata si au spus... ‘ramai cu bine oras prafuit’)!
Le voi tine pumnii stransi si cred cu tarie, si-astept cu multa nerabdare momentul in care lucrurile vor fi intrat intr-un ritm normal, si soarele va fi rasarit pe de-antregul pe aleea lor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu